DRUMUL LEMNULUI IN BUCOVINA

 

 

 

Undeva, la marginea de miazănoapte a României, apărat de crestele munţilor Carpaţi şi purtând ca şi ei cicatricea hotarului pus aici de sabia vrăjmaşă, se află un ţinut cu totul aparte – Bucovina. Cuvântul „aparte”, se referă la Bucovina în întregul ei: natură, oameni, obiceiuri, datini, păstrate cu sfinţenie până în zilele de azi, când spiritul o ia uşor razna şi ritualurile străbune sunt din ce în ce mai mult date uitării.

 

Bucovina - Ţara de Sus a Moldovei, cum o numeau contemporanii Marelui Ştefan, este ţintuită în istorie, în legendă chiar, cu piroane mari de aur pe floarea cărora strălucesc, unice în lume, ca adevărate simboluri ale credinţei şi statorniciei, mănăstirile medievale.

 

Cine vrea să cunoască locuri şi oameni din Bucovina, îşi poate fixa ca destinaţie un orăşel din inima acestui ţinut – Câmpulungul Moldovenesc cu satele din împrejurimile sale.

 

Situat într-o depresiune lungă de 11 km de-a lungul râului Moldova, pe terasele dezvoltate neuniform de acesta, aşezarea corespunde perfect termenului popular generalizat de „câmpulung” şi este străjuit la sud de altarul precreştin al Ţării de Sus – masivul Rarău.

 

Istoria Câmpulungului bucovinean este foarte veche dacă luăm în considerare descoperirile arheologice din epoca pietrei cioplite (topoare, cuţite, vârfuri de săgeţi din silex), din partea de est a localităţii. Primele documente şi înscrisuri apar în sec. XII (un jurnal de călătorie al unui anume Johann Wendel) şi un document din 14 aprilie 1411 din vremea lui Alexandru cel Bun.

 

În epoca medievală Câmpulungul era centrul unei grupări de aşezări răzăşeşti care stăpânea în devălmăşie munţii din jur şi care se bucura de un statut unic în ţinuturile româneşti, ca un fel de „republică” aproape independentă faţă de domnie numită „Ocolul Câmpulungului”. În „Descrierea Moldovei” la 1716, D. Cantemir se referea la această regiune ca „… preexistând Domniei, iar autonomia a fost respectată iar nu creată”.

 

Din totdeauna oamenii liberi din munţii Bucovinei au avut trei puncte de sprijin prin care şi-au asigurat traiul zilnic şi dăinuirea în timp: credinţa în Dumnezeu, animalele din jurul casei şi pădurea.

 

Pădurea i-a dat adăpost, hrană şi mai ales lemnul. Este aproape incredibil cum a ştiut bucovineanul să folosească acest dar al pădurii în tot ceea ce a însemnat viaţa sa casnică şi spirituală.

 

De aceea, în spaţiul românesc se poate vorbi de o adevărată „civilizaţie a lemnului”, reflectată atât în arhitectura ţărănească, cât şi în arta prelucrării lemnului în forme artistice atât de necesare omului din aceste locuri, începând din timpuri ancestrale şi până în zilele noastre.

 

Faptul că teritoriul românesc a fost înzestrat cu păduri întinse, ocupând cândva aproximativ 70% din suprafaţă, explică din plin apariţia unei civilizaţii a lemnului, civilizaţie dezvoltată de-a lungul veacurilor, adusă la superlativ în județul Suceava, deținătorul celei mai mari suprafețe împădurite din țară.

 

Pădurea oferea omului, direct sau indirect, adăpost, îmbrăcăminte, hrană (fructe, ciuperci, plante comestibile, vânat, peşte, miere şi altele). Până la începutul secolului al XX-lea puteau fi întâlnite locuinţe şi construcţii fără nici un cui de fier, în timp ce la stânele carpatice doar ceaunul şi alte câteva unelte erau confecţionate din metal. În marea invazie de obiecte, unelte şi maşinării industriale, leagănul copilului şi sicriul continuă să fie construite la sate numai din lemn.

 

Pădurea din spaţiul carpato-danubian a fost sute de ani inepuizabila sursă de materie primă pentru apariţia şi dezvoltarea multor meşteşuguri specifice. De aceea, în spaţiul românesc se poate vorbi de o adevărată „civilizaţie a lemnului”, reflectată atât în arhitectura ţărănească, cât şi în arta prelucrării lemnului în forme artistice atât de necesare omului din aceste locuri, începând din timpuri ancestrale şi până în zilele noastre.